“Să fiţi sănătoşi”, spun oamenii când ridică un pahar de vin. Într-adevăr, din pământ, soare şi ploaie, strugurii acumulează o cantitate imensă de substanţe necesare pentru sănătatea şi vitalitatea noastră.

• Bobiţele dulci – sunt pline de apă pură care se apropie, prin componenţă, de cele mai bune ape minerale. În sucul strugurilor sunt dizolvate microelemente care favorizează metabolismul, altele care întăresc pereţii vaselor sanguine şi muşchiul cardiac (potasiul, magneziul), iar fierul, prezent în cantităţi mari, ajută să prevenim sau să tratăm anemia. Strugurii curăţă bine rinichii, împiedică formarea pietrelor, curăţă intestinele. Sunt o armă naturală importantă în tratamentul astmului bronşic, al tuberculozei şi bolilor sistemului cardiovascular.
• Sâmburii de strugure – sunt la fel de sănătoşi ca boabele. Cu ajutorul lor se reglementează metabolismul şi se combat inflamaţiile. Cel mai mare folos aduc sâmburii organismului obosit şi îmbătrânit.
• Sucul de struguri. Proprietăţile sale terapeutice sunt egale cu ale laptelui matern şi ale mierii de albine. Un pahar de suc băut de dimineaţă ne încarcă cu energie pentru o zi întreagă. O mulţumire deosebită trebuie să-i aducă sucului din struguri persoanele afectate de ateroscleroză, aritmie, edem cardiac şi dispnee, pentru ajutorul oferit inimii şi vaselor sanguine, pe care le curăţă de depuneri de colesterol, întinerind organismul şi protejându-l de infarct miocardic. Persoanelor bolnave de gută sucul le ajută să elimine acidul uric, care împiedică funcţionarea normală a articulaţiilor. Pentru tratarea disfuncţiilor aparatului locomotor, se recomandă folosirea soiurilor cu bobiţe de culoare verde şi galbenă.
Tratamente cu struguri
• O cură durează nu mai puţin de o lună.
• Zilnic se mănâncă 2 kg de boabe dulci. Dacă aţi ales tratamentul cu suc, începeţi cu 1 1/2 de pahar în prima zi, şi apoi adăugaţi zilnic 70-80 ml, în aşa fel ca la sfârşitul primei săptămâni, cantitatea consumată să ajungă la 3 pahare pe zi. Sucul se bea în trei reprize, cu 2 ore înainte de masă, sau la acelaşi interval după masă.
• În timpul curelor, se renunţă la produse afumate, conservate în oţet, murături, mâncăruri grase şi legume crude, cu celuloza aspră. De asemenea, e bine să nu consumaţi lapte, bere, apă minerală şi alte fructe. Nu sunt recomandate cantităţile mari de suc persoanelor predispuse la diaree, diabet, obezitate, ulcer stomacal şi duodenal.
Boli interne
• Copii cu deficienţe în dezvoltare, anemici. Se recomandă tratamentul cu struguri, timp de o lună. Dimineaţa, pe stomacul gol, se mănâncă un strugure dulce, de mărime medie. Cu 2 ore înainte de prânz, se mănâncă încă un strugure, apoi altul, la 3 ore după prânz. După consumarea strugurilor, gura se clăteşte cu apă caldă, în care se poate adăuga şi puţin bicarbonat de sodiu, pentru protecţia smalţului dentar.
Tromboflebita cu edem. Un pumn de frunze de viţă-de-vie se fierbe 3-5 minute, în 3 litri de apă. Cu fiertura obţinută se fac băi la picioare. Dacă faceţi procedura zilnic, toată vara sau toamna, se întăresc pereţii vaselor sanguine, se îmbunătăţeşte circulaţia sanguină.
• Stres, depresie. Ca ziua dvs. să fie plină de optimism, încercaţi o reţetă originală. Tocaţi 7 frunze de viţă-de-vie de culoare roşie, turnaţi 500 ml de apă fierbinte şi infuzaţi-le 30 de minute, de preferat în termos. Se bea câte o cană dimineaţa, apoi una la prânz.
• Ochii obosiţi, cu roşeaţă. Se spală cu tampoane îmbibate în ceai din frunze de viţă. Strămoşii noştri tratau afecţiunile oculare cu picături de viţă-de-vie tăiată primăvara.
• Herpes. Dacă pe buze au apărut primele semne de herpes, tamponaţi-le cu jumătate de bobiţă de strugure sau tineţi pulpa fructelor apăsată pe locul bolnav 10-15 minute.

Lipsa anumitor elemente din alimentaţie s-a dovedit statistic că poate mări riscul îmbolnăvirii de cancer. O listă a acestora o găsiţi în continuare:

Flavonoidele – compuşi care protejează celulele împotriva deteriorărilor cauzate de radicalii liberi; pot împiedica răspândirea celulelor maligne; pot anihila cancerigenii înainte ca aceştea să modifice structura celulelor şi să le predispună la creşteri canceroase. Se găsesc în lămâi, portocale, pătrunjel, mandarine.
Acidul egalic – compus care ajută la prevenirea cancerului şi anihilează efectul unor cancerigeni naturali sau sintetici care duc la unele schimbări haotice în celule transformându-le în celule canceroase. Se găseşte în cireşe, căpşuni, struguri ş.a.
Acidul folic (vitamina B9) – previne în special cancerul de colon. Se găseşte în spanac, fasole, legume verzi, frunze de morcov, morcov, cartofi, drojdie de bere, germeni de grâu, păpădie, sparanghel, mure, alune, vişine, portocale, cătină, varză.
Acizii graşi (omega-3) – opresc dezvoltarea tumorilor maligne (cancerigene) prin normalizarea metabolismului prostaglandinei (excesul producerii acesteia pare a fi răspunzător de formarea tumorilor). Studii recente au arătat că vitamina A, Betacarotenul (versiunea vegetală a vitaminei A) este un puternic antioxidant şi este considerat factor de protecţie anticancerigen; betacarotenul este un inhibitor puternic al celulelor canceroase – cancerul cavităţii bucale şi a esofagului, cancerul de stomac, cancerul de colon, cancerul de vezică, cancerul de sân, cancerul de plămâni. Se găseşte în spanac, sfecla roşie, dovlecei, cartofi dulci, caise, sparanghel, ardei, frunze de nap, frunze de păpădie, prune uscate, dovleac, napi, lăptucă, mango, frunze de muştar, bame, portocale, papaya, piersici, mazăre, gogoşari ş.a.
Vitamina E – stimulează toate procesele de refacere şi reînnoire din organism. Cătina şi uleiul de cătină sunt cele mai importante surse de vitamina E. Vitamina E se găseşte şi în germenii de grâu, de secară, în soia, măceşe, nuci, verdeţuri (spanac, salată verde, frunze de sfeclă, de morcovi).
Calciul – este indicat pentru oboseală, stări nervoase, afecţiuni pulmonare. Se găseşte în susan, soia, migdale, alune, cătină, cresonul izvoarelor, smochine uscate, fasole boabe, brânză de vaci, lapte de vacă, spanac, cicoare, nuci, smântână, castane, fulgi de ovăz, andive, fasole verde, mazăre, măceşe, ouă, coacăze negre, smochine proaspete, ţelină, rădăcină de pătrunjel, hrean, varză albă, portocale, gulie, mure, sparanghel, morcov, lămâi, zmeură, mandarine, căpşuni, grâu şi ovăz (germinate), cartof, ceapă, nap, polen, urzică, fragi, banane. Este bine de ştiut că potasiul ajută la fixarea calciului în organism, iar fasolea uscată dublează pierderea calciului.
Fitaţii – compuşi anticancerigeni, care inhibă acţiunea unor hormoni, ce pot declanşa dezvoltarea unor tumori; la nivel celular împiedică apariţia unor transformări canceroase. Se găsesc mai ales în tărâţe de ovăz.
Indolii – compuşi care ajută la reducerea riscului apariţiei diferitelor forme de cancer, în special cancerul de sân. Se găsesc mai ales în varza de Bruxelles, broccoli şi napi.
Limonena – micşorează tumorile canceroase şi împiedică refacerea lor. Se găseşte în grapefruit şi lămâi.
Magneziul – este eficace împotriva cancerului şi îmbătrânirii ţesuturilor, fiind un regenerator celular ce sporeşte reacţiile de apărare a organismului. Se găseşte în migdale, alune, nuci, cătină, coacăze roşii, mure, grâu, orz, ovăz (germinate), porumb, curmale, piersici, spanac, cartofi, sfeclă roşie, ţelină, polen, morcov, ceapă, vinete, coacăze negre, prune, miere.
Monoterpenele – sunt antioxidanţi datorită cărui fapt au proprietăţi anticancerigene. Se găsesc mai ales în pătrunjel.
Niacina(Vitamina B9) – protejează împotriva cancerului. Se găseşte în drojdia de bere, germenii de grâu, mazăre, fasole, soia, cartofi, roşii, ardei, portocale, ouă, polen, lăptişor de matcă, miere.
Poliacetilena – opreşte sintetizarea prostaglandinei, care ajută la dezvoltarea celulelor canceroase. Se găseşte în special în pătrunjel.
Seleniul – previne apariţia cancerului. Se găseşte în pieliţa fructelor, în usturoi, polen, tărâţe, apa solului, pleava cerealelor.
Sulforafanul – produs, care ajută la producerea unor enzime anticancerigene; ajută celulele organismului să se grupeze împotriva agenţilor cancerigeni. Se găseşte în conopidă, morcovi, ceapa verde, broccoli, varza de Bruxelles.
Vitamina C – este un puternic antioxidant, previne oxidarea unor molecule până la stadiul de carcinogeni activi, previne apariţia diferitelor tipuri de cancer (bucal, laringian, esofagian, de plămâni, de pancreas, de sân, de stomac, cervical, vezical, tumori cerebrale la copii). Se găseşte în cătina albă, măceşe, struguri, mure, sfecla roşie, mere, grapefruit, cartofi, varză, usturoi, praz, ceapă, andive, ardei, roşii, salată, pătrunjel, morcov, spanac, mazăre verde, hrean, urzici.

Dialectica naturii este neînduplecată: fiecare anotimp vine cu frumuseţea şi dezavantajele lui. Splendoarea imaculată a iernii e sabo­tată de gripe şi de răceli, frumuseţea colorată a toam­nei aduce cu sine depresii, vara cea imperial însorită aţâţă intestinele, inima şi bolile epidermei. Primăvara – cel mai vesel şi aşteptat anotimp – nu face, nici ea, abatere de la lege. Splendoarea ei, presărată cu mu­guri, cu lumină şi flori, cu zile lungi şi soare fierbinte, e compromisă de numeroase probleme de sănătate: alergii, avitaminoze, migrene, transpiraţii nesuferite şi inestetice, stârnite de căldura ce creşte prea brusc. Din fericire, pentru toate aceste probleme, atât de nepotrivite cu bucuria care ne înconjoară, medicina populară oferă remedii uşoare şi, mai cu seamă, efi­ciente. Între ele, la loc de frunte se află leacurile ruseşti, în majoritate siberiene, rezultat benefic al unei experienţe verificate şi îmbogăţite, pe durata a sute, poate chiar mii de ani. Vi le oferim cu tot dragul, însoţite de urarea: “Să vă fie de leac”.

Remedii împotriva anemiei
Mere cu untură de porc
Acest vechi tratament practicat în Siberia era totdeauna încununat de rezultate excelente. Mod de preparare: se iau 350 g untu­ră de porc şi se amestecă cu 6 mere mari, tăiate în bucăţele. Se pun la cuptor şi se lasă să se topească, fără însă a le arde. Între timp, se amestecă 12 gălbenuşuri crude cu un pahar de zahăr, până când se va face o spumă albă. Se adaugă 350 g de ciocolată rasă. Se separă merele de slănină prin strecurare. Merele se ames­tecă cu gălbenuşurile de ou şi ciocolata şi se păstrează la rece.
Mod de folosire: Se unge crema de cio­colată pe pâine în fiecare dimineaţă, du­pă care se bea lapte cald. În cazurile în care alte tratamente nu au dat rezultat, această metodă e sigură, pacientul întărindu-se imediat.
Terapia cu gălbenuş de ou
În anul 1986, o fetiţă de 7 ani a fost lovită de o for­mă de tuberculoză periculoasă. Doctorii, după ce au examinat-o, au declarat cazul ei incurabil. În final, un doctor siberian, pe nume Dedov, care studia în Harbin, a decis să încerce un remediu vechi, siberian, me­nit să vindece anemia provocată de tuberculoză. Con­siderând că medicina nu mai putea oferi nimic, părinţii copilului şi-au dat consimţământul.
Tratamentul a fost simplu – copilul trebuia să mănânce gălbenuşuri crude, în cantităţi enorme – 50 de gălbenuşuri pe zi. În patru luni, cu acest regim drastic, copilul s-a vindecat, apoi tratamentul s-a între­rupt. Se spune că de atunci nimeni nu 1-a mai încercat niciodată.
Leac din Caucaz
Mod de preparare: se iau tulpina şi frunzele plantei nu­mite talpa-gâştei (Leonorus cardiaca) şi rădăcină de cicoare (Chicorium in-tubus) în cantităţi egale şi se fierb într-un vas cu apă, timp de 10 minute.
Doza: un pahar de trei ori pe zi.
Nouă luni cu acest tratament sunt suficiente ca să vindece orice anemie.
Preparat cu hrean
Mod de preparare: Se amestecă în cantităţi egale hrean (preferabil negru), morcovi, suc de sfeclă şi miere. Se pun într-o sticlă şi se îngroapă în pământ 13 zile.
Doza: un pahar, de trei ori pe zi, înainte de masă. Se scutură sticla înainte de întrebuinţare.

Denumirea plantei: Leurdă (Allium ursinum) Fam. Liliaceae
Denumiri populare: ai-ciorăsc, ai-de-pădure, ai sălbatic, aiuti, aliu, aliu de iunie, leoardă, leordă.
Ecologie şi răspândire: Leurda creşte numai pe câmpii bogate în humus şi umede, sub tufişuri, în păduri de foioase şi alpine.
Perioada de vegetaţie: Frunzele leurdei răsar din pământ în lunile martie-mai, iar uneori chiar mai devreme (în funcţie de zonă). Florile devin însă vizibile pe la sfârşit de aprilie – început de mai.
Perioada de recoltare: Frunzele tinere se adună în martie şi aprilie, înainte de înflorire, iar bulbii – la sfârşitul verii şi toamna.
Bolile în care se utilizează:
Uz intern: hipertensiune arterială, ateroscleroză, hematurie, diaree acută şi cronică, balonări şi colici, tuberculoză pulmonară, hidropizie, helmintiaze, constipaţie.
Uz extern: exeme, reumatism, scrofuloză, răni. Este indicată în curele depurative de primăvară şi ajută la vindecarea bolilor cronice de piele.
Reţete:
Sub formă de condiment: Frunzele proaspete de leurdă se mărunţesc ca pătrunjelul sau ceapa şi se presară pe pâine, în supe, sosuri, salate şi mâncăruri cu carne.
Tinctură de leurdă: Frunzele sau bulbii tăiaţi mărunt se întroduc într-o sticlă până la gât fără a se îndesa, se toarnă deasupra rachiu de secară, sau orice alt rachiu de 38-40 procente făcut în casă şi se lasă 14 zile în soare sau în apropierea maşinii de gătit. Se iau de 4 ori pe zi câte 10-15 picături în puţină apă.
Vin de leurdă: Se ia un pumn de frunze tăiate mărunt, se lasă să dea câteva clocote într-un litru de vin alb, se îndulceşte după gust cu miere sau sirop şi se bea din acest vin peste zi, încet, înghiţitură după înghiţitură.

Întreaga biotă a solului are o importanţă fundamentală în funcţionarea ecosistemelor, determinând descompunerea substanţei organice şi prin aceasta realizarea circuitului materiei şi al fluxului de energie. Procesul de descompunere  poate fi considerat reversul fotosintezei (Botnariuc şi Vădineanu, 1982), având aceeaşi importanţă la nivel global. Descompunere materiei organice moarte este unul dintre procesele cheie care contribuie la menţinerea în timp a ecosistemelor (Sulkava şi Huhta, 1998).

Petersen şi Luxton (1982) sintetizează în lucrarea „Analiza comparativă a populaţiilor faunei de sol şi rolul acesteia în procesele de descompunere” datele personale şi cercetările altor autori cu privire la rolul faunei de sol în descompunerea substanţei organice. O concluzie generală a acestei lucrări este că fauna de sol pare a fi responsabilă de mai puţin de 5% din respiraţia totală în procesele de descompunere, având deci o contribuţie directă la metabolismul ecosistemului insignifiantă.

 Pe de altă parte nu este nici o îndoială că animalele din sol joacă un rol major în fragmentarea materiei organice moarte, deşi în unele cazuri frunzele moarte pot fi mărunţite cu preponderenţă prin procese abiotice (Anderson 1973, citat de Luxton, 1982). Animalele care se hrănesc cu detritus pot procesa 20-30% din intrările anuale de materie organică moartă în majoritatea solurilor (Kitazawa 1969 citat de Luxton, 1982). Fauna de sol are deci o contribuţie indirectă esenţială în procesele de descompunere acţionând ca un catalizator, pregătind terenul pentru descompunătorii adevăraţi: bacteriile şi fungii.

            Descompunerea materiei organice a fost considerată ca o relaţie sinergică între fauna de nevertebrate şi bacterii şi fungi care urmează după o perioadă iniţială de dezagregare datorată agenţilor atmosferici când unii nutrienţi solubili şi polifenolii sunt extraşi. Descompunerea eficientă este dependentă, după o fragmentare prealabilă a materiei organice de către faună, sau de către agenţii atmosferici care pregătesc substratul atât fizic cât şi chimic, de adevăraţii descompunători primari, bacteriile şi fungii. Mezofauna care se hrăneşte cu microorganisme afectează creşterea şi activitatea metabolică a comunităţilor de microorganisme şi îi alterează compoziţia, în acest mod reglând indirect rata descompunerii materiei organice ( Wasilewska şi col., 1975, Trofymow şi Coleman, 1982, Whithford şi col., 1982, Yeates şi Coleman, 1982, Seastedt, 1984, citaţi de Neher, 1999). Desigur, o parte a mezofaunei are capacitatea de a descompune polizaharidele structurale din plante şi pot fi consideraţi ca fiind descompunători primari (Luxton, 1982), cum este cazul oribatidelor dintre acarieni.

Fragmentarea materiei organice de către fauna solului favorizează extragerea mineralelor solubile de către apa de ploaie şi creşte suprafaţa de contact disponibilă pentru exploatarea materiei organice moarte de către microfloră. Activitatea de hrănire a animalelor din sol accelerează mineralizarea litierei sau conversia sa în fecale, excretă, secreţii ale corpului care pot determina o creştere considerabilă a ratei descompunerii (Pomianowska, Pilipiuk 1976 citaţi de Luxton, 1982).

            Doniţă şi col.(1977) distinge două faze în descompunerea necromasei în ecosistemele forestiere: faza de mărunţire a necromasei sau de formare a detritusului şi faza de alterare a detritusului prin microfloră.

            În faza de mărunţire a necromasei litiera se umezeşte şi se tasează, apa de ploaie dizolvă substanţele organice şi sărurile solubile din litieră şi creează în jurul rămăşiţelor organice o peliculă care prin substanţele pe care le conţine constituie un adevărat mediu de cultură pentru microorganismele solului. Această masă înmuiată şi care suferă deja o anumită transformare prin enzimele microorganismelor, constituie hrana pentru consumatorii animali

(în special artropode şi oligochete). Animalele saprofite care participă la procesul de detritificare constituie sursa de hrană pentru artropodele prădătoare din grupele acarienilor, nematodelor, etc. prin activitatea intensă a acestei faune, bogate în specii şi având efective foarte mari, întregul material organic se transformă într-un detritus brun, alcătuit din fragmente de părţi de plante şi din excremente de animale care conţin încă multe rămăşiţe de celuloză şi lignină nedigerate.

            Luxton (1982) clasifică animalele din sol în funcţie de tipul de hrană consumat în specii panfitofage (consumă o mare varietate de plante superioare moarte şi floră microbiană), macrofitofage (sunt specializate în consumul resturilor de ţesuturi ale plantelor vasculare), microfitofage (se hrănesc strict cu microflora solului) şi carnivore. Autorul recunoaşte însă că omnivoria este larg răspândită printre animalele din sol şi că ocazional o specie este capabilă să-şi schimbe radical dieta pentru a depăşi anumite condiţii nefavoarbile.

            Hansen (1999) adoptă această clasificare în cazul oribatidelor, dar introduce şi o altă categorie în plus reprezentată de speciile endofage. Aceste specii sunt obligatoriu încorporate în interiorul unor microhabitate lemnoase în cursul stadiului juvenil, iar ca adulţi pot fi atât macrofitofage cât şi panfitofage, fiind specializate la viaţa în substraturi recalcitrante la descompunere. Studiile lui Luxton (1982) legate de oribatide (Cryptostigmata) au arătat că deşi acestea consumă o arie largă de hrană, există preferinţe foarte clare şi de fineţe în alegerea hranei, aceste preferinţe determinând modelul de distribuţie în spaţiu şi tipul de habitat care poate fi colonizat de aceşti acarieni.

            Tipul de enzimă digestivă conţinut de fiecare specie poate da un indiciu în ce priveşte tipul de hrană preferat, de exemplu toate oribatidele macrofitofage posedă celulază dar nu şi trehalază (trehaloza este un hidrat de carbon care este stocat în fungi), în timp ce microfitofagele posedă trehalază şi nu au celulază.

 Deşi în multe cazuri experimentele duc la obţinerea de rezultate contradictorii, se pot contura câteva concluzii cu un grad mai mic sau mai mare de generalizare:

1.      în solurile cu humus de tip moder sau mor, fauna de acarieni (în special oribatidele) alături de colembole, au un rol important în descompunerea substanţei organice, în solurile cu humus de tip mull acest rol este preluat de macrofaună (în special de lumbricide).

1.  mezofauna şi microfauna solului nu contribuie foarte mult la respiraţia solului, dar mai ales în condiţiile unei limitări a nutrienţilor ele accelerează turnoverul materiei organice, al biomasei microbiene şi nutrienţilor, în multe studii raportându-se o creştere medie de peste 30% a mineralizării azotului.
2. mezofauna care se hrăneşte cu microorganisme afectează creşterea şi activitatea metabolică a comunităţilor de microorganisme şi îi alterează compoziţia, în acest mod reglând indirect rata descompunerii materiei organice.
3. o parte a mezofaunei are capacitatea de a descompune polizaharidele structurale din plante şi pot fi consideraţi ca fiind descompunători primari, cum este cazul oribatidelor dintre acarieni.
4. consumul de detritus şi microorganisme de către mezofauna solului determină în general o creştere a descompunerii şi mineralizării substanţei organice, deoarece animalele din sol pe de o parte excretă nutrienţi minerali, pe de altă parte cresc suprafaţa substratului organic  aflat în descompunere făcându-l mai uşor de descompus de către microorganisme  (bacterii şi fungi).
5. reţeaua descompunătorilor din sol (din care fac parte şi acarienii), contribuie la stabilitatea ecosistemului, prin menţinerea mecanismelor de homeostazie chimică care previn fluctuaţiile excesive ale disponibilului de nutrienţi.
6. activitatea mezofaunei din sol duce la modificarea, odată cu avansarea descompunerii materiei organice, a raportului C:N, raportul scade în prezenţa acestui tip de faună.

8.      se pare că nu există o corelaţie între biodiversitatea comunităţii de mezofaună şi rata descompunerii materiei organice, pentru menţinerea proceselor critice din ecosisteme sunt mai importante caracteristicile funcţionale ale speciilor componente, poziţia lor trofică, decât numărul de specii în sine.

1. comparativ cu zonele temperate, în zonele tropicale, unde se întrunesc condiţii optime de umiditate şi temperatură efectul climei asupra descompunerii este diminuat, în schimb fauna are rol mai pronunţat în descompunerea substanţei organice.

 Ioana Cristina CONSTANTINESCU

Evoluţia biodiversităţii in ultimele decenii nu este deloc incurajatoare, intrucât nici această componentă de mediu nu a scăpat de impactul distructiv si nefast al poluării. Tot mai multe specii de animale, plante, păsări si insecte suferă un proces de declin cauzat de incălzirea globală, urbanizarea excesivă, agricultura intensivă, exploatarea exagerată a pădurilor, oceanelor, râurilor, solului etc. Date stiinţifice recente demonstrează că mediul se confruntă cu o reducere fără precedent a biodiversităţii, lucru deloc imbucurător pentru soarta planetei. Tot mai multe specii ale biodiversităţii dispar sau sunt pe cale de dispariţie, iar altele sunt considerate deja specii rare. Speciile de animale, plante, păsări aflate intr-o asemenea situaţie sunt supuse unui regim juridic aparte si sunt decretate specii protejate sau chiar monumente ale naturii. Automat, acestea au o altă soartă, in sensul că ele nu se mai află in circutul activ si nu mai pot fi surse de hrană, ci au doar valoare de patrimoniu. Pe acestea le vom regăsi doar in rezervaţii naturale, parcuri naturale, grădini botanice sau altfel de arii protejate.
Se afirmă chiar că in timpul generaţiei noastre există riscul dispariţiei a jumătate din speciile existente la acest moment. Asfaltarea masivă si poluarea trebuie eliminate urgent, pentru că ele sunt răspunzătoare in cea mai mare parte de acestă situaţie.
Cum ne-ar putea afecta pe noi, oamenii, această stare de decădere a biodiversităţii? Pentru a constientiza pericolul care ne pândeste pe viitor trebuie să inţelegem care este rolul acesteia in existenţa noastră.
Biodiversitatea ne asigură mâncarea cea de toate zilele, apa si aerul care ne sunt indispensabile. Iată de ce nu putem sau nu trebuie să fim indiferenţi la degradarea treptată a stării biodiversităţii, pentru că aceasta se răsfrânge in cele din urmă asupra noastră.
Modalităţile prin care putem preintâmpina o degradare si mai gravă a biodiversităţii presupun protecţia mediului in general, aceasta insemnând eliminarea tuturor factorilor perturbatori pentru biodiversitate, completată de o atitudine generală de respect faţă de tot ceea ce reprezintă mediul de viaţă si ecosistemul diferitelor specii.
Voit sau nevoit, această stare de lucruri este rezultatul acţiunilor umane si nu ne rămâne decât să dăm tot sprijinul pentru salvarea biodiversităţii. De aceea, tot noi avem datoria de a proteja biodiversitatea, după propriile puteri.

Articol scris de Angelica Cobzaru

* Cel mai breaz dintre 30 de fraţi *

Bostanul sau dovleacul (Cucurbita maxima) face parte dintr-o familie numeroasă, cu cel puţin 30 de fraţi, între care pepenele, dovlecelul şi castravetele se află la loc de frunte. De culoare galbenă sau portocalie, miezul lui este savuros, iar seminţele – prăjite şi sărate sunt un «fel» românesc, o delicatesă oltenească. Crude, consumate ca atare, seminţele de bostan au virtuţi medicale multiple, figurând în numeroase leacuri băbeşti.

Tratamente
interne cu dovleac
• Constipaţie. Se dau pe răzătoare 300-400 g de dovleac crud şi se mănâncă zilnic, pe stomacul gol, cu puţin ulei nerafinat sau amestecat cu o lingură de tărâţe cernută prin sită de mălai şi prăjită puţin pe tigaie uscată (fără ulei). Se adaugă şi o linguriţă de seminţe de in, făcute pulbere în râşniţa de cafea.
• Obezitate. Supraponderalilor le vor fi de mare folos dietele cu 1,5 kg de dovleac pe zi, fiert sau copt la cuptor. Se mănâncă împărţit în 5 doze, cald sau rece. Se poate servi stropit cu suc de grepfruit sau lămâie. Pentru arderea mai rapidă a grăsimilor se condimentează cu boia de ardei iute.
• Astm bronşic. Se dau pe răzătoare 500 g de dovleac crud, se amestecă cu 100 g de petale de trandafir, 5 frunze de pătlagină tăiate mărunt, 2 linguri de miere de albine şi un litru de vin roşu sec. Amestecul se pune pe foc, se aduce până la punctul fierbere, dar nu se lasă să dea în clocot. Se infuzează 24 de ore sub capac, apoi se strecoară şi se stoarce bine. Se bea câte o lingură, de cinci ori pe zi, 2-3 săptămâni.
* Insomnie. Cred că vi se întâmplă adesea să veniţi acasă obosiţi de la muncă, visând la un somn adânc şi odihnitor. Dar când vă culcaţi, somnul nu mai vine ore întregi. Încercaţi o metodă bătrânească: se beau înainte de culcare 50 ml de suc de dovleac proaspăt, amestecat cu o linguriţă de miere de albine. Tratamentul are şi o reacţie secundară plăcută: puteţi să scăpaţi de pungile de sub ochi, care apar în timpul somnului.

Preparate terapeutice din dovleac
Mierea de dovleac
Un dovleac de mărime medie se spală bine şi i se taie un capac prin care se scot seminţele cu o lingură de lemn. Dovleacul se umple cu miere de albine, de preferat de salcâm, lăsând un loc de două degete până la marginea tăiată. În loc de miere, dovleacul se poate umple cu zahăr, dacă este posibil — cu zahăr brun. Capacul se aşează la loc şi se lipeşte cu aluat sau cu scoci. Aşezat într-un lighean potrivit, dovleacul se lasă într-un loc întunecat, la temperatura camerei, timp de 10 zile. Se va lăsa un lichid care se toarnă în borcan, apoi dovleacul se curăţă atent de coajă şi se toacă prin maşina de carne sau cu un blender şi se amestecă cu sucul. Se consumă câte o lingură de trei ori pe zi, cu 40 minute înainte de masă, timp de 20 de zile. Pentru profilaxie, puteţi consuma 1-2 linguri pe zi, în tot timpul anului.
• Ce boli vindecă: dureri de stomac, constipaţie, colită, în diete pentru copii prea graşi, afecţiuni gastro-intestinale, edeme. Li se recomandă şi persoanelor care au suferit de hepatită. Este un adevărat balsam pentru ficat, căruia îi restabileşte funcţiile afectate.

Clisme
• Mierea de dovleac se foloseşte şi sub formă de clismă. Este o metodă de îndepărtare din intestinul gros a polipilor şi a excrescenţelor diverse. Dacă pe corp aveţi multe papiloame, este foarte probabilă şi prezenţa lor în intestinul gros. După procedurile cu clismă, la unii oameni dispar parţial şi verucile de pe corp. Se îmbunătăţeşte starea bolnavilor de cancer, ciroză, colită, prostatită şi hemoroizi.
• Metodă de folosire. Se dizolvă 300 g de miere de dovleac în 200 ml apă clocotită, se răceşte până la 37-38°C. În prealabil, se face neapărat o clismă cu 1,5 litri de apă călduţă, amestecată cu 500 ml de ceai de muşeţel sau rostopască (altfel e greu de menţinut clismă cu miere, timp de 30 de minute). La clisma cu miere, bolnavul stă culcat pe burtă, pe spate, apoi pe partea dreaptă şi stângă. După eliberarea intestinelor, se repetă încă o dată clisma, cu 2 litri de apă. Procedura se face o dată pe săptămână, până la rezolvarea problemei. Cel mai bine fără pauză.
(Medicii antici şi călugării din Tibet au descoperit demult o particularitate importantă a organismului uman: în intestine, absorbţia este mult mai rapidă decât în stomac. Aproape 80% din boli erau vindecate cu clisme. Bineînţeles, nu putem rezolva toate problemele intestinale numai cu ajutorul irigatorului, dar oferim organismului un mare sprijin în lupta cu diverse afecţiuni, îmbunătăţind nivelul de imunitate).

Vanilia, scorţişoara și neamul lor

Folosite încă de pe timpul bunicii ca arome bune de pus în mâncăruri şi prăjituri, nu ştim aproape nimic despre marea lor putere vindecătoare, care egalează medicamentele. Administrate în stare pură sau sub formă de infuzii, tincturi şi uleiuri, vindecă răcelile, gripa, reumatismul şi multe alte afecţiuni.

VANILIA
La ce foloseşte
• Afrodisiac: vanilina, substanţa principală pe care o conţine vanilia, este asemănătoare cu transmiţătorii sexuali ai omului. Se spune că odinioară, femeile indiene din America de Nord îşi masau trupurile cu batoane de vanilie.
• Înviorează şi produce bună dispoziţie: vanilia stimulează producerea serotoninei, hormonul fericirii.
Mod de administrare
• Prin alimentele în care e pusă: biscuiţi, budinci şi alte dulciuri.
• Inspirată pe nas, sub formă de ulei aromat şi loţiuni parfumate (pentru camere).

SCORŢIŞOARA
La ce foloseşte
• Scade nivelul glicemiei: studiile efectuate au confirmat acest efect.
• Dezinfectează: aldehida, com­ponenta principală a uleiului de scorţişoară, combate bacteriile.
• Stimulează digestia: împăratul roman Vespasian (9-79 după Hristos) o aprecia în mod deosebit.
• Ajută la dezinflamarea mucoaselor: scorţişoara este un remediu excelent împotriva răcelii.
Mod de administrare
• Prin ingerare, folosită la mâncăruri şi prăjituri.
• Prin inhalarea pe nas a uleiului de scorţişoară, sub formă de baie de aburi, adăugat în apă clocotită.
• O bucată de scorţişoară poate fi o “gumă de mes­tecat” extrem de eficientă în caz de răceală.
• Infuzia de scorţişoară – o linguriţă de plantă pul­bere se opăreşte cu apă clocotită. Se lasă acoperită 2-3 minute, apoi se amestecă cu miere şi o linguriţă de rom. E un puternic antidot împotriva răcelii.
Atenţie: cumpăraţi doar scorţişoară din Ceylon. Cea de altă provenienţă poate să conţină cumarină, o sub­stanţă dăunătoare ficatului.

GHIMBIRUL
La ce foloseşte
• Stimulează digestia: în medicina indiană Ayurveda, ghimbirul este un leac indispensabil pentru toate problemele din zona abdomenului.
• Alungă greaţa: în Evul Mediu, navigatorii luau cu ei un bulb de ghimbir, ca sursă de vitamine şi pentru prevenirea răului de mare.
Mod de administrare
• Ca aliment: există în comerţ atât sub formă de bulb, cât şi ca pulbere. Se pune în mâncăruri, drept condiment.
• “Bomboanele” de ghimbir sunt un remediu cu gust plăcut care combate starea de greaţă. Curăţaţi de coajă bulbul, tăiaţi-l cubuleţe şi ţineţi cubuleţele peste noapte în zahăr tos.

NUCŞOARA
La ce foloseşte
• Dezinfectează: datorită efectului ei antibacterian, e folosită ca antidot împotriva infecţiilor. (În Evul Mediu a fost folosită pentru combaterea ciumei.)
• Relaxează: în Ayurveda, nucşoara ajută la calmarea nervilor şi decontractarea musculaturii.
• Alină tusea: folosită sub formă de compresă, nucşoara este un vechi remediu la îndemână pentru tratarea copiilor.
Mod de administrare
• Ca aliment: se adaugă rasă în mâncăruri.
• Cataplasmă contra tusei: se întinde un strat gros de vaselină pe un şervet din pânză de in, se presară deasupra 1/2 de linguriţă de nucşoară măcinată, se aplică cataplasmă pe piept şi se acoperă cu un şal de lână. Se repetă din două în două nopţi.

1. Ce este mediul înconjurător ?Prin mediu înconjurător sau mediu ambiant se înţelege ansamblul de elemente şi fenomene naturale şi artificiale de la exteriorul Terrei, care condiţionează viaţa în general şi pe cea a omului în special. Sensul dat acestei noţiuni în cadrul Uniunii Europene este cel al unui ansamblu de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, cele care sunt ori cele care nu sunt resimţite. O altă definiţie o găsim în Legea protecţiei mediului, în care mediul înconjurător este ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferei, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv, valorile materiale şi spirituale.     

2. Ne afectează cumva starea mediului viaţa şi sănătatea noastră ?Bineînţeles că starea mediului înconjurător, ce depinde numai şi numai de fiecare dintre noi, ne afectează în mod direct viaţa şi sănătatea noastră. Această temă “Un mediu curat – o viaţă sănătoasă”, ar trebui să fie o deviză pentru întreaga populaţie a globului. Este nevoie de mai multă atenţie şi de mai multă responsabilitate din partea fiecărui cetăţean pentru a trăi într-un mediu curat, pentru a respira aer curat, pentru a bea apă curată şi pentru a putea folosi condiţiile de viaţă pe care ni le oferă natura. Însă, se pare că oamenii tratează cu neglijenţă acest aspect important al vieţii lor, ceea ce duce la agravarea procesului de poluare şi distrugere a mediului şi implicit la distrugerea sănătăţii fiecăruia dintre noi şi a celor din jur. 

3. Poluarea şi formele de poluare a mediului·       

Ce este poluarea ?Poluarea reprezintă modificarea componentelor naturale prin prezenţa unor componente străine, numite poluanţi, ca urmare a activităţii omului, şi care provoacă prin natura lor, prin concentraţia în care se găsesc şi prin timpul cât acţionează, efecte nocive asupra sănătăţii, creează disconfort sau împiedică folosirea unor componente ale mediului esenţiale vieţii. (Conferinţa Mondială a O.N.U., Stockholm, 1972)Din cuprinsul definiţiei se poate constata clar că cea mai mare responsabilitate pentru poluarea mediului o poartă omul, poluarea fiind consecinţa activităţii mai ales social – economice a acestuia.Privită istoric, poluarea mediului a apărut odată cu omul, dar s-a dezvoltat şi s-a diversificat pe măsura evoluţiei societăţii umane, ajungând astăzi una dintre importantele preocupări ale specialiştilor din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii, ale statelor şi guvernelor, ale întregii populaţii a pământului. Aceasta, pentru că primejdia reprezentată de poluare a crescut şi creşte neîncetat, impunând măsuri urgente pe plan naţional şi internaţional, în spiritul ideilor pentru combaterea poluării. 

Principalele forme de poluare a mediului.  

Poluarea mediului privită îndeosebi prin prisma efectelor nocive asupra sănătăţii a îmbrăcat de-a lungul timpului mai maulte aspecte concretizate în diferite tipuri de poluare şi anume:

I. Poluarea biologică, cea mai veche şi mai bine cunoscută dintre formele de poluare, este produsă prin eliminarea şi răspândirea în mediul înconjurător a germenilor microbieni producători de boli. Astfel, poluarea bacteriană însoţeşte deopotrivă omul, oriunde s-ar găsi şi indiferent pe ce treaptă de civilizaţie s-ar afla, fie la triburile nomade, fie la societăţile cele mai evoluate. Pericolul principal reprezentat de poluarea biologică constă în declanşarea de epidemii, care fac numeroase victime. Totuşi, putem afirma că, datorită măsurilor luate în prezent, poluarea biologică – bacteriologică, virusologică şi parazitologică, are o frecvenţă foarte redusă.

II. Poluarea chimică constă în eliminarea şi răspândirea în mediul înconjurător a diverselor substanţe chimice. Poluarea chimică devine din ce în ce mai evidentă, atât prin creşterea nivelului de poluare, cât mai ales prin diversificarea ei. Pericolul principal al poluării chimice îl reprezintă potenţialul toxic ridicat al acestor substanţe.

III. Poluarea fizică este cea mai recentă şi cuprinde, în primul rând, poluarea radioactivă ca urmare a extinderii folosiri izotopilor radioactivi în ştiinţă, industrie, agricultură, zootehnie, medicină etc.. Pericolul deosebit al substanţelor radioactive în mediu şi în potenţialul lor nociv chiar la concentraţii foarte reduse. Poluării radioactive i se adaugă poluarea sonoră, tot ca o componentă a poluării fizice. Zgomotul, ca şi vibraţiile şi ultrasunetele sunt frecvent prezente în mediul de muncă şi de viaţă al omului modern, iar intensităţile poluării sonore sunt în continuă creştere. Supraaglomerarea şi traficul, doi mari poluanţi fonici, au consecinţe serioase asupra echilibrului psihomatic al individului. Un număr tot mai mare de persoane din oraşele aglomerate recurge la specialiştii psihiatri pentru a găsi un remediu pentru starea lor proastă (anxietate, palpitaţii, amnezii neşteptate, lipsa puterii de concentrare, dureri de cap). În sfârşit nu putem trece cu vederea poluarea termică, poate cea mai recentă formă de poluare fizică cu influenţe puternice asupra mediului înconjurător, în special asupra apei şi aerului, şi, indirect, asupra sănătăţii populaţiei. Marea varietate a poluării fizice, ca şi timpul relativ scurt de la punerea ei în evidenţă, o face mai puţin bine cunoscută decât pe cea biologică şi chimică, necesitând eforturi deosebite de investigare şi cercetare pentru a putea fi stăpânită în viitorul nu prea îndepărtat.Însă cele mai des întâlnite forme de poluare sunt: poluarea apei, poluarea solului, poluarea aerului (atmosferică). Aceste elemente de bază vieţii omeneşti se pare că sunt şi cele mai afectate de acţiunile iresponsabile ale fiinţei omeneşti.Solul, ca şi aerul şi apa este un factor de mediu cu influenţă deosebită asupra sănătăţii. De calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor de apă, atât a celei de suprafaţă cât mai ales a celei subterane.

Poluarea solului este considerată ca o consecinţă a unor obiceiuri neigienice sau practici necorespunzătoare, datorată îndepărtării şi depozitării la întâmplare a reziduurilor rezultate din activitatea omului, a deşeurilor industriale sau utilizării necorespunzătoare a unor substanţe chimice în practica agricolă. Ţinând seama de provenienţa lor, reziduurile pot fi clasificate în:

- reziduuri menajere, rezultate din activitatea zilnică a oamenilor în locuinţe şi localuri publice;

- reziduuri industriale, provenite din diversele procese tehnologice care pot fi formate din materii brute, finite sau intermediare şi au o compoziţie foarte variată  în funcţie de ramura industrială şi de tehnologia utilizată (în industria alimentară – predominant componente organice, pe când în industria chimică, metalurgică, siderurgică, minieră – predominant substanţe chimice organice sau anorganice);

- reziduuri agro – zootehnice, legate îndeosebi de creşterea şi îngrijirea animalelor.

Elementele poluante ale solului sunt de două categorii:

- elemente biologice, reprezentate de organisme (bacterii, virusuri, paraziţi), eliminate de om şi de animale, fiind în cea mai mare parte patogene. Ele fac parte integrantă din diferitele reziduuri (menajere, animaliere, industriale);

- elemente chimice, sunt în cea mai mare parte, de natură organică. Importanţa lor este multiplă: ele servesc ca suport nutritiv pentru germeni, insecte şi rozătoare, suferă procese de descompunere cu eliberare de gaze toxice, pot fi antrenate în sursele de apă, pe care le degradează etc.Ca măsuri de prevenire şi combatere a poluării solului sunt: colectarea igienică a reziduurilor menajere în recipiente speciale, îndepărtarea organizată şi la perioade cât mai scurte a reziduurilor colectate în afara localităţilor, depozitarea controlată sau tratarea corespunzătoare a reziduurilor îndepărtate prin neutralizarea lor, utilizarea în agricultură, ca îngrăşământ natural, a reziduurilor, incinerarea reziduurilor uscate, recuperarea şi reutilizarea (reciclarea) reziduurilor etc.Apa este un factor de mediu indispensabil vieţii. Ea îndeplineşte în organism multiple funcţii, fără apă toate reacţiile biologice devenind imposibile. Lipsa de apă sau consumul de apă poluată are multiple consecinţe negative asupra omului şi sănătăţii sale.

 La poluarea apei  contribuie un număr mare de surse, care sunt clasificate în:

Surse organizate:- apele reziduale comunale, care rezultă din utilizarea apei în locuinţe şi instituţii publice, bogate în microrganisme, dintre care multe patogene;- apele reziduale industriale, provenite din diverse procese de fabricaţie sau sunt utilizate la transport, ca solvent sau separator, la purificarea şi spălarea materiilor prime, semifinite şi finite, sau a ustensilelelor şi instalaţiilor, şi au o compoziţie heterogenă.- apele reziduale agro – zootehnice, provenite mai ales ca urmare a utilizării apei în scopuri agricole (irigaţii), cât şi pentru alimentarea animalelor şi salubritatea crescătoriilor de animale.

Sursele neorganizate, sunt reprezentate de apele meteorice (ploaie, zăpadă), reziduurile solide de tot felul, diversele utilizări necorespunzătoare (topirea inului sau cânepii).Multitudinea şi variabilitatea surselor de poluare a apei conduc la pluralitatea elementelor poluante, împărţite în:

- elemente biologice, reprezentate, în principal, de microorganismele patogene;               

 - elemente chimice, reprezentate de substanţe chimice organice sau anorganice;                Ca măsuri de prevenire a poluării apei sunt: interzicerea îndepărtării la întâmplare a reziduurilor de orice fel care ar putea polua apa, organizarea corectă a sistemelor de canalizare şi a instalaţiilor locale, construirea de staţii de epurare, construirea de staţii sau sisteme de epurare specifice pentru apele reziduale ale întreprinderilor industriale, înzestrarea cu sisteme de reţinere şi colectare a substanţelor radioactive din apele reziduale ale unităţilor unde se produc sau se utilizează radionuclizi, controlul depozitării reziduurilor solide.Aerul formează învelişul gazos al Pământului, reprezentâns şi el un element indispensabil vieţii. Poluarea aerului constă din modificarea compoziţiei sale normale (78% N, 21% O₂, 0.03 CO₂, 0.01% ozonul şi alte gaze, vapori de apă, pulberi) în mod deosebit prin pătrunderea în atmosferă a unor elemente străine şi cu efecte nocive. Sursele de poluare a aerului sunt:

Surse naturale, reprezentate de diversele procese care se petrec în natură sunt:

- solul, care suferă fenomene de eroziune şi măcinare cu eliberare de particule foarte fine;

-plantele şi animalele, care pot elimina în aer diverse elemente(fulgi,polen,păr)-          erupţiile vulcanice, care aruncă în aer mari cantităţi de gaze, particule solide;

Sursele artificiale, reprezentate de activităţile omului:

-procesele de combustie, de la încălzirea locuinţelor şi până la combustibilul utilizat pentru producerea de energie în scopuri industriale;

-procesele industriale, constituite din răspândirea în aer a diverşilor poluanţi eliminaţi de întreprinderile industriale;

-transporturile, constând în transporturi de tip feroviar, naval şi aerian şi în special rutier;Ca elemente poluante principale sunt:

-suspensiile, reprezentate de particulele solide sau lichide dispersate în atmosferă;

-gazele sub formă de poluanţi în stare gazoasă, răspândiţi în atmosferă;

Măsurile cele mai importante pentru împiedicarea poluării masive a atmosferei sunt: construirea de întreprinderi în afara zonelor de locuit, tratarea prealabilă a combustibilului folosit sau a unor materii prime pentru reducerea concentraţiei de poluanţi, asigurarea unor arderi complete a combustibililor utilizaţi în industrie, înzestrarea întreprinderilor industriale cu instalaţii de reţinere a poluanţilor, reglarea corespunzătoare a arderilor la autovehicule pentru reducerea eliminării poluanţilor, înlocuirea combustibilului inferior cu cel superior, mai puţin poluant, amenajarea cât mai multor spaţii verzi etc.Formele de poluare sunt foarte diverse şi afectează multe aspecte ale Terrei. Unele din efectele devastatoare ale poluanţilor nu pot fi observate în momentul poluării însă, în timp, consecinţele majore vor afecta întreaga planetă şi în acelaşi timp şi pe cel care dă naştere aceastei situaţii : omul. Deşi o parte din poluarea mediului este rezultatul unor fenomene naturale cum ar fi erupţiile vulcanice, cea mai mare parte este cauzată de activităţile umane. 

4. Impactul poluării asupra sănătăţii vieţuitoarelor               

 Acţiunea mediului poluant asupra organismului uman este foarte variată şi complexă. Ea poate merge de la simple incomodităţi în activitatea omului, disconfortul, până la perturbări puternice ale stării de sănătate şi chiar pierderea de vieţi omeneşti. Aceste efecte au fost sesizate de multă vreme, însă omul a rămas tot iresponsabil faţă de natură. Efectele acute au fost primele asupra cărora s-au făcut observaţii şi cercetări privind influenţa poluării mediului asupra sănătăţii populaţiei. Ele se datorează unor concentraţii deosebit de mari ale poluanţilor din mediu, care au repercusiuni puternice asupra organismului uman. Efectele cronice reprezintă formele de manifestare cele mai frecvente ale acţiunii poluării mediului asupra sănătăţii. Acestea se datorează faptului că în mod obişnuit diverşii poluanţi existenţi în mediu nu ating nivele foarte ridicate pentru a produce efecte acute, dar prezenţa lor, continuă chiar la concentraţii mai scăzute, nu este lipsită de consecinţe nedorite. Efectele cronice au însă o deosebită importanţă şi sub aspect economic şi social.Încărcarea organismului populaţiei expuse cu anumiţi poluanţi cunoscuţi a avea calităţi de depozitare în anumite organe reprezintă un alt aspect important al influenţei poluării mediului asupra sănătăţii. Este vorba, în special, de plumb, de cadmiu, de pesticide organo – clorurate, de unele substanţe radioactive şi alţi poluanţi care intră în această categorie.Efectele indirecte ale poluării constau însă şi din înfluenţele asupra faunei şi florei, care uneori sunt mult mai sensibile decât organismul uman la acţiunea diverşilor poluanţi. Se ştie astfel că animalele, păsările, insectele, unele organisme acvative, ca şi plantele suferă înfluenţa poluanţilor până la dispariţia sau distrugerea lor. Cunoaşterea acestor efecte ale poluării mediului asupra sănătăţii a condus la necesitatea instituirii unor măsuri de protecţie a mediului înconjurător. S-a afirmat că toate efectele asupra sănătăţii oamenilor arătate mai sus sunt rezultatul ruperii echilibrului dintre organismul uman şi mediuul înconjurător. În anumite situaţii de poluare s-au înregistrat numeroase cazuri de: bronhopneumopatii, bronşite, cancer pulmonar (poluarea aerului), febră tifoidă, dizenteria, holera, poliomelita, hepatita epidemică, amibiaza, lambliazafascioloza, intoxicaţii (poluarea apei).În concluzie, se pare că poluarea mediului înconjurător dăunează foarte mult sănătăţii omului şi de aceea ar trebui să ne îndreptăm cu toţii atenţia asupra acestei consecinţe a poluării.  5. Zile internaţionale dedicate mediului înconjurătorÎntrucât mediul ne oferă condiţiile de trai de care avem necesară nevoie, la nivel internaţional au fost stabilite unele zile pentru a fi dedicate mediului înconjurător:

• 22 martie – Ziua mondială a protecţiei apelor
• 27 martie – Ziua internaţională a apei
• 1 aprilie – Ziua internaţională a păsărilor
• 15 aprilie – Ziua pădurii
• 22 aprilie – Ziua Pământului
• 5 iunie – Ziua mondială a mediului
• 8 iunie – Ziua mondială a oceanelor
• 16 septembrie – Ziua internaţională a ozonului
• 4 octombrie – Ziua internaţională a protecţiei animalelor
• 6 octombrie – Ziua mondială a habitatului

Aceste zile oficiale recunoscute la nivel internaţional, formează “calendarul ecologistului”, şi fiecare pământean ar trebui să-şi amintească, în aceste momente, importanţa faptului de a trăi într-un mediu nepoluat, curat, şi totodată să-şi dea seama cât de esenţial este acest lucru pentru viaţa sa. În aceste zile, numerose organizaţii nonguvernamentale şi organisme internaţionale, încearcă, pe diferite căi, să atragă atenţia populaţiei asupra efectelor majore pe care le-ar avea traiul într-un mediu poluat, murdar şi plin de substanţe toxice.  6. Protecţia mediului înconjurător             Protecţia mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii numai în zilele noastre, respectiv atunci când omul a cucerit întreg spaţiu al Terrei, prielnic vieţii. Acum, bogăţiile şi resursele de energie au fost afectate în aşa măsură încât se întrevede epuizarea rapidă a unora dintre ele, iar unele condiţii esenţiale existenţei umane, ca apa sau aerul, dau semne de otrăvire. Se deduce astfel posibilitatea ca viitorul omenirii să fie pus sub semnul întrebării, dacă bineînţeles nu se iau măsuri energice de protecţie a planetei. Omul a înţeles că face şi el parte din natură, că Terra şi resursele ei sunt limitate, că această planetă funcţionează ca un sistem şi că dereglările produse într-un loc pot avea repercusiuni pentru un întreg circuit, inclusiv pentru om. Omenirea nu poate renunţa însă la ritmurile înalte ale dezvoltării economice. Calea pentru realizarea acestor ritmuri, cu menţinerea unei bune calităţi a mediului, este exploatarea acestuia în aşa fel încât să se poată regenera şi conserva în permanenţă.Primele iniţiative de ocrotire a mediului au apărut acum aproximativ 200 de ani, din necesitatea salvării unor specii pe cale de dispariţie. Cu timpul, motivele care au impus ocrotirea naturii s-au diversificat. Începând din 1970, au apărut semne clare de îmbolnăvire a planetei : subţierea stratului de ozon, încălzirea globală, ploile acide, poluarea apelor, a aerului şi a solului. Oamenii au început să înţeleagă necesitatea adoptării unui comportament responsabil faţă de natură. Însă responsabilitatea omului pentru ocrotirea mediului înconjurător este atât individuală, dar mai ales colectivă: protecţia naturii angajează colaborare şi sprijin reciproc pe plan local, judeţean, naţional şi mai ales internaţional.Construind fabrici şi uzine, dezvoltând oraşele şi transporturile, defrişând pădurile pentru a folosi lemnul şi a mări suprafeţele agricole, aruncând nepăsător în apă şi în aer cantităţi mari de deşeuri toxice omul a stricat echilibrul natural existent în mediul înconjurător, aşa încât uneori şi-a pus în pericol însăşi viaţa lui. În asemenea situaţie, fiinţa umană s-a văzut nevoită să ia atitudine pentru înlăturarea răului pe care l-a produs şi să treacă urgent la luarea unor măsuri pentru protecţia mediului înconjurător, pentru menţinerea în natură a unui echilibru normal între toţi factorii care compun mediul. 

Pentru ca Pământul să rămână o planetă vie, interesele oamenilor trebuiesc corelate cu legile naturii. Organizaţii nonguvernamentale au luat fiinţă la nivel local, naţional şi internaţional pentru combaterea poluării din lumea întreagă. În lume există numerose organizaţii de acest tip, dintre care se disting: FEEE (Fundaţia Europeană de Educaţie pentru Mediu), GREENPEACE, POWERFULL INFORMATION (Marea Britanie), UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură), PNUE (Programul Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător). 

Mediul înconjurător ne asigură condiţiile necesare vieţii, însă depinde de noi dacă dorim să folosim aceste elemente esenţiale cât mai util sau dacă vrem să ocolim acest aspect al vieţii noastre. Poluarea planetei se agravează pe zi ce trece şi se pare că populaţia nu acordă interes acestui proces nociv. Convingerea că această problemă este doar a specialiştilor şi a forurilor internaţionale, este tot atât de eronată, pe cât este şi de gravă. Ocrotirea planetei este o problemă mondială, şi, tocmai de aceea, fiecare om trebuie să-şi asume această responsabilitate. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplã disciplină ştiinţifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţionalã şi internaţională, reprezintă o realitate tristă în zilele noastre, când distrugerea echilibrului natural al întregii planete este iminentă. Lupta împotriva poluării întregii planete solicită colaborare şi cooperare internaţională şi de aceea depinde de noi dacă vom trăi într-un mediu curat, sănătos şi nepoluat. Stă în puterea omului să ia măsuri eficiente şi să găsească soluţii  pentru a opri continuarea şi agravarea acestui proces dăunător.  

În ecologie, un ecosistem este o unitate de funcţionare şi organizare a ecosferei alcătuită din biotop şi biocenoză şi capabilă de productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde şi relaţiile dintre biotop şi biocenoză.Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solară, clima, umiditatea) şi relaţiile dintre ei.Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei format din populaţii legate teritorial, şi pe studiul interacţiunii acestor populaţii.Un ecosistem nu are graniţe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deşertul Sahara), sau dimensiuni foarte mici (un iaz).După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:

 Ecosisteme acvatice;

 Ecosisteme terestre.

 O altă clasificare a ecosistemelor:

 ecosistem autotrof – ecosistem în care predomină activitatea plantelor verzi, şi care se poate autosusţine.

 ecosistem heterotrof – ecosistem în care predomină activitatea organismelor consumatoare.

ecosistem tânăr – ecosistem în care producţia plantelor verzi întrece consumul organismelor heterotrofe.

ecosistem matur – ecosistem în care producţia plantelor verzi este aproximativ egală cu cea a organismelor consumatoare.

ecosistem natural – ecosistem care a apărut spontan, prin lupta pentru existenţă a speciilor vegetale şi animale, în care omul nu a avut nici un rol în modificarea densităţii, abundenţei şi diversităţii organismelor.

ecosistem antropogen – ecosistem în care intervenţia omului este parţială sau totală. ecosistem uman – ansamblul planetar în interacţiune al populaţiilor umane, împreună cu factorii de mediu. Termenul de ecosistem a fost folosit pentru prima dată de ecologistul Arthur Tansley.Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o păşune naturală şi un ecosistem agricol, se numeşte ecoton.

Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera, sau biosfera.

Productivitatea ecosistemului reprezintă capacitatea unui ecosistem de a produce biomasă.

Integritatea ecosistemului reprezintă integritatea proceselor biologice, ce decurg într-un ecosistem, sau integriatea fizică a organismelor, ce fac parte dintr-un ecosistem.Termenul microecosistem descrie un ecosistem de dimensiuni foarte reduse, de obicei nu mai mare de 2 m². Exemple de microecosistem sunt:

o baltă mică;

un trunchi de lemn uscat.

Evoluţia ecosistemului reprezintă un proces, în urma căruia este restabilit în întregime, pe etape succesive, un ecosistem, ce a fost distrus anterior, sau a cărui biotop a fost schimbat într-atât de mult, încât o mare parte din biocenoză a dispărut. Restabilirea biocenozei are loc astfel, încât între organismele ce vin are loc o succesiune, de la cele mai primitive la cele mai avansate.

Această lucrare n-ar fi deloc completă, dacă evoluţia relaţiilor om-biosferă n-ar fi lărgită dincolo de cele deja câştigate, adică, dincolo de ceea ce ştiinţa ne-a pus la dispoziţie până acum. Pentru ca ştiinţa, cu toate spectaculoasele ei descoperiri a rămas, până acum, în limitele mileniului II .  Asta nu înseamnă că limitele nu pot fi lărgite, ba dimpotrivă. Omul şi-a aranjat un loc special în biosferă, începând cu revoluţia industrială, încât reglarea echilibrelor sale a devenit una din responsabilităţile sale majore, în raport cu generaţiile viitoare. Fără îndoială că omenirea are în faţă unele dintre cele mai mari provocări pe care ea însăşi şi le-a impus şi anume: o provocare ştiinţifică şi o provocare politică-socio-economică şi culturală.Căci aşa cum spunea B a r a b a u l t  R., “îmbarcată pe nava biosferei, omenirea are cârma în mâini; ea îşi joacă acum şi aici viitorul său, iar noi suntem cu toţii implicaţi”.Fiind de foarte mare complexitate şi amploare, problema necesită studii la fel de complexe care să aducă realizări concrete. Trei ameninţări marchează vizibil viitorul umanităţii şi ele sunt recunoscute unanim, atât de cercetători cât şi de politicieni şi guverne şi anume: explozia demografică şi dezechilibrul nord / sud: modificarea peisajelor, dispariţia speciilor, eliberarea de substanţe în mediu. 

à        Explozia demografică şi dezechilibrul nord / sud.În mod direct sau indirect, omul exercită o presiune continuă asupra biosferei, care a condus la: modificarea peisajelor, dispariţia speciilor şi eliberarea de substanţe în mediu. Modificarea peisajelor (despăduriri, noi exploatări). Să nu uităm că în România sfârşitului de mileniu, în ultimii zece ani s-au defrişat peste 600.000 ha de pădure s-au mărit cu 200.000 ha suprafeţele de nisipuri, s-a redus cu 35% fertilitatea solului, costurile dezechilibrelor ridicându-se la peste 21 de miliarde dolari SUA, adică pierderi de peste 2 milioane de dolari SUA / an din patrimoniul natural. Fenomenele au fost posibile datorită agresiunilor directe patronate la guverne iresponsabile. Dispariţia speciilor. Numai în Delta Dunării au dispărut în ultimii 15 ani peste 30 de specii de plante, păsări şi animale.Eliberarea de substanţe în mediu, care modifică la rândul lor echilibrele ecologice în ape şi soluri. Aici, putem spune că subdezvoltarea impusă României de administraţiile tranziţiei a făcut ca spre sfârşitul sec. XX şi al mileniului II, România să fie în mai mare măsură, importatoare decât exportatoare de asemenea materiale poluante. Prin circulaţia transfrontariană, şi în România sunt prezente, cantităţi mai mari decât cele naturale, gaze cu durată de viaţă mare, precum: CO2, CH4, NO2, CFC, care prin spectrul lor de absorbţie acţionează asupra balanţei radiatoare a pământului şi afectează pe termen lung clima planetei.Pornind de aici putem afirma că echilibrul biosferei depinde de creşterea populaţiei care prin prezenţa sa şi prin ansamblurile ce le creează, produce murdărie, adică poluare, şi de calitatea, respectiv gradul de civilizaţie al populaţiei pot reduce, stopa sau elimina fenomenul. Atitudinea omului faţă de resurse este indicatorul principal al gradului de supravieţuire a populaţiei umane a biosferei.  

à        Unele aspecte privind creşterea demografică.Încă din anii ’60 , au apărut unii ecologişti care agitau ca o mare ameninţare spectrul “bombei P” (“P” de la populaţie) în felul acesta se atrăgea atenţia asupra caracterului cheie al exploziei demografice. Spre comparaţie, biologii au raportat “efectul” înmulţirii populaţiei la scară redusă în timp, la efectul înmulţirii bacteriei Bacillus lactis sau al drojdiei de fermentaţie alcoolică datorită căreia atunci când se atinge o anumită densitate a populaţiei respective, întregul sistem cade, adică populaţiile mor, ca urmare a obţinerii toxicităţii letale a concentraţiei produsului obţinut. Se crede prea bine că populaţia pământului, ca şi în cazurile anterioare, îşi va crea “propriul ei mediu de distrugere”, indiferent în ce formă. R a m a d e  F. (1987) nota “bomba P” nu a fost deloc dezamorsată în cursul ultimelor decenii: “Dacă exceptăm consecinţele unui război nuclear creşterea demografică constituie problema de mediu cea mai gravă cu care civilizaţia umană nu a fost niciodată confruntată”. Anulând efectul unui război nuclear, mai puţin posibil azi, în condiţiile căderii cortinei de fier şi a fostei URSS şi, deşi, existenţa riscului potenţial al catastrofei supraaglomerării Terrei este reală, noi suntem, deja, conştienţi că, trebui să suportăm consecinţele aceste explozii.      “Bomba P” nu este dezamorsată deşi s-a observat o încetinire a ratelor de natalitate.

Şase din cele opt specii de urşi existente în lume la ora actuală sunt în pericol de dispariţie conform organizaţiei pentru conservarea mediului IUCN. Oamenii de ştiinţă spun că numărul şi densitatea urşilor din toate speciile ar fi în continuă scădere din cauza activităţilor umane. În Asia şi America de Sud în special, e nevoie de intervenţia urgentă a organizaţiilor de conservare pentru a pune capăt declinului numărului de urşi care trăiesc în libertate. O relatare de Sarah Mukherjee.

sursa: BBC

Republica Moldova denotă indicii foarte mici specifici resurselor forestiere. Pentru fiecare locuitor al republicii revine numai câte 0,075 ha.
Procesele de transformare a cadrului natural au început să se amplifice în vestul Europei acum două secole, în zori erei industriale, când s-a descoperit şi aplicat forţa aburului, după care s-au intensificat pe parcurs, odată cu motorul cu ardere internă, electricitatea, energia atomică, electronica etc, până în zilele noastre. Pe teritoriul ţării noastre, aceste transformări profunde ale peisajului agricol au avut un decalaj de 30-50 de ani faţă de vestul mai dezvoltat economic, în unele părţi având o rămânere în urmă de un secol şi mai bine.
Andrei GUMOVSCHI, doctor în agricultură, conferenţiar universitar:
Defrişările de păduri, care au loc la nivel mondial, constituie una dintre cauzele principale ale menţinerii poluării atmosferei şi, mai departe, a încălzirii globale. Dioxidul de carbon, un gaz extrem de toxic, care încălzeşte şi atmosfera, este absorbit de frunzele arborilor, unde prin procesul de fotosinteză este descompus; se reţine carbonul care intră în componenţa hidrocarburilor şi a altor substanţe din corpul plantelor, eliberând oxigenul.
Un singur arbore absoarbe o tonă de dioxid de carbon pe întreaga sa durată de viaţă, iar o pădure foarte mică de copaci şi altă vegetaţie forestieră de o 100 ha, absoarbe peste 80 000 tone.
Moldova – un stat fără pădure
Defrişările de păduri pe teritoriul republicii care sau au avut loc de-a lungul ultimilor secole au redus suprafaţa păduroasă la 8% din totalul suprafeţei, iar în ultimii ani, în urma plantărilor, suprafaţa a ajuns la 362,7 mii ha sau la 10,7% din teritoriu, faţă de nivelul optim de 23-25% pentru zonele noastre climaterice.
Pe lângă defrişarea pădurilor la începutul secolul trecut au fost înfiinţate şi primele perdele forestiere de protecţie – majoritatea din salcâmi.
Înfiinţarea perdelelor forestiere pentru protecţia culturilor agricole şi protecţia căilor de comunicaţie a evoluat mai activ între anii 1945-1955, sub impulsul modelului ruso-sovetic Kostâcev-Docuceaev–Viliams. Considerate în mod greşit ca o invenţie stalinistă, după 1965 au fost defrişate fără cruţare pentru a face loc suprafeţelor de teren arabil, a largi drumurile, a le folosi drept combustibil şi material de construcţie, a le înlocui cu pomi de nuci, fiind o mare pierdere, care ne va costa foarte scump în continuare.
Rolul perdelelor forestiere se poate sinteza, după multe lucrări ştiinţifice şi enciclopedice apărute cu o jumătatea de secol în urmă, prin:
• atenuarea vitezei vânturilor şi a evaporării apei din sol cu 50%;
• naşterea unor mase de vapori şi curenţi ascensionali necesari condensării şi producerii ploilor în zonele cu deficit mare de precipitaţii;
• materialul lemnos pus la dispoziţia populaţiei va îndestula nevoile locale, dând timp pădurilor statului să se refacă;
• frânarea alunecărilor de teren, micşorarea proceselor de eroziune;
• dublarea producţiilor agricole la adăpostul perdelelor.
În aceste lucrării, se propune ca o treime din suprafaţa iazurilor din stepă să fie împădurite, la adăpostul cărora iarba ar creşte mai bogată şi s-ar obţine în plus material lemnos. Cât adevăr conţin şi cât de actuale sunt aceste constatări nu este cazul să mai comentez. Cert este însă că predecesorii noştri aveau sădit în suflet un respect mai mare pentru vegetaţia lemnoasă şi au avut mai multe iniţiative şi realizări în direcţia împăduririi terenurilor degradate. Pâlcuri de arbori pe păşuni serveau ca umbrare pentru animale şi arbori izolaţi erau prezenţi peste tot la capătul terenurilor arabile, pentru odihna de prânz. Majoritatea terenurilor degradate (supuse alunecărilor de teren) erau plantate cu duzi, de la care se valorificau frunzele pentru creşterea viermilor de mătase, fructele pentru hrană. De-a lungul tuturor apelor curgătoare sau pe marginea bălţilor şi lacurilor exista o vegetaţie forestieră bogată, din care se remarcau sălciile, ale căror ramuri tinere (nuiele) erau folosite la diferite împletituri (coşuri, hambare, garduri etc.,) sau la legarea viei şi snopilor de coceni.
Oamenii politici, conducătorii de state, de guverne parcă nu înţeleg nimic şi tot caută în alte părţi.
La defrişări se mai adaugă parcă mai mult ca oricând incendiile din păduri şi perdelele forestiere care, pe lângă faptul că distrug mari suprafeţe, mai şi poluează atmosfera prin ardere.
Este adevărat că aprinderea acestora are drept cauze, pe lângă duşmanii mediului care dau foc în păduri şi autoaprinderea.
La temperaturi mari, în partea de sus a pădurilor se degajă din frunze o substanţă volatilă şi inflamabilă, mai ales la conifere, care poate lua foc şi astfel pădurile ard de sus în jos, aprinse uneori de la descărcările electrice din nori.
Problema cea mai gravă este aceea a pădurilor tropicale şi ecuatoriale care, prin imensitatea lor, produc mult oxigen, intră în componenţa lor o mare varietate de plante şi adăpostesc o faună impresionantă prin diversitate.
Apoi, în apropierea lor, se află deşerturile care înaintează vertiginos.
Cifrele avansate de Organizaţia Naţiunilor Unite şi estimările făcute de Raportul Stem arată că, prin tăierea pădurilor, rămân nedistruse sau nedescompuse 25% din totalul gazelor cu efect de seră, în timp ce transporturile şi industria sunt responsabile pentru doar 14%.
Cauze
Dar care sunt cauzele acestor reduceri ale pădurilor?
În unele zone pădurile sunt tăiate din nevoia de extindere a agriculturii, pentru a se asigura hrana şi comerţul cu lemne. Lemnul constituie încă un material energetic important şi pentru construcţii, mobilă şi alte întrebuinţări. Dar nici acum nu ne-am învăţat minte la noi în republică; cu mâna noastră, mai mult sau mai puţin conştienţi, exportăm mobilă din lemn de nuc sau stejar, parchet de lemn din pădurile şi perdelele forestiere ale noastre şi importăm fără să vrem secetă şi deşertificare, cu sărăcia durabilă care le însoţesc pretutindeni.
Replantarea suprafeţelor defrişate se face destul de greu şi încet, iar în unele locuri nu se mai face deloc.
Cu toate vorbele şi criticele care s-au făcut la noi, cu toate măsurile care – zis cei responsabili – au fost luate sau se iau, pădurile noastre se clatină continuu, legal şi ilegal.
Acest lucru l-am constatat circulând pe drumurile republici, unde din primăvară şi până toamna târziu trec căruţe şi chiar camionete, camioane mai mari cu lemne din păduri, de unde se taie continuu, iar diametrul trunchiurilor de arbori tăiaţi este de cel mult 20 de centimetri. Deci se taie arbori tineri care ar mai fi trebuit să crească. Se ştie că unele specii cresc foarte greu. De pildă, unui brad ajuns în stadiul optim de exploatare pentru scânduri îi trebuie 80-100 de ani. Stejarul îi trebuie şi mai mult.
În urma acestor tăieri, unii pădurarii şi mai ales proprietarii privaţi nu mai plantează (mă refer la perdelele forestiere), aşa că fenomenul de despădurire continuă.
E chiar atât de greu de înţeles că ne tăiem singuri craca de sub picioare? Cât va mai trece până vom lua măsuri severe pentru stoparea mai întâi a tăierilor clandestine, a furtului din pădurile statului, perdelelor forestiere şi chiar a particularilor?
Apoi plantările să devanseze tăierile legale şi controlate.
Pentru nevoile populaţiei, să se planteze în terenurile neagricole, în preajma localităţilor, specii care cresc repede.
Înainte ţăranii îşi cultivau salcâmii prin grădini sau în capătul unui teren aveau câte un pâlc de salcâmi; aceştia cresc repede, sunt de esenţă tare, foarte buni de foc şi îi tăiau la 3-5 ani. O Gcal energie termică produsă din masa lemnoasă din plopi costă 174 lei, iar din salcâmi – 133 lei. Astfel, preţul 1Gcal produsă din masa lemnoasă este de 2,5 – 4 ori mai ieftină decât din petrol. Producerea energiei electrice şi termice din masa lemnoasă şi din resturile de plante agricole este o direcţie strategică foarte importantă pentru dezvoltarea durabilă a ţării, crearea unui mediu de viaţă confortabil în localităţile rurale şi asigurarea echilibrului ecologic.
Să se refacă masivele de pădure din luncile râurilor, care au şi rolul de apărare a terenurilor în caz de inundaţii, pe care le avem recent.
Silvicultura Republicii Moldova nu este o ramură profitabilă a economiei naţionale, cum este în ţările vecine. Veniturile la 1 ha a fost de 447,5 lei (anul 2006), dar ar trebui să fie cu mult mai mari. În acelaşi timp, cheltuielile pentru 1 ha sunt cam de aproape 500 lei. Aşa dar veniturile nu acoperă cheltuielile, dar ar trebui.
Drumurile, alimentările cu apă, electricitate şi gaze sau alte lucrări de infrastructură se pot face de la un an la altul, dacă sunt fonduri; pentru vegetaţia forestieră însă trebuie să aştepţi mai mulţi ani până creşte şi devine funcţională în plenitudinea ei.
Resursele forestiere ale Republicii Moldova sunt o parte componentă a patrimoniului natural, reprezentând importante resurse naturale şi strategice. Comparativ cu alte ţări Republica Moldova denotă indicii foarte mici specifici resurselor forestiere. Pentru fiecare locuitor al republicii revine numai câte 0,075 ha.
Este deci imperios necesar să studiem şi apoi să începem cu toată energia, urgent, reconstrucţia ecologică a cadrului natural deteriorat din spaţiul rural al ţării, pentru a îndrepta starea actuală care este de a fi în armonie cu spaţiul rural european.

Valentina Purcel         

Sursa:eco.md

Ca şi în anii precedenţi, în republică continuă practica de incendiere a miriştii după recoltarea grînelor. Este demonstrat faptul că în urma incendiilor cel mai mult suferă stratul de sol fertil, din care arde substanţa organică, se distruge microflora şi insectele folositoare, iar pentru restabilire este necesară o perioadă foarte îndelungată.

Deşi agenţii economici care cultivă spicoase au fost preîntîmpinaţi privind neadmiterea arderii paielor şi miriştii, cît şi despre impactul adus mediului, ei continuă această practică.                                                   Conform datelor parvenite de la Agenţiile şi Inspecţiile ecologice, pînă în prezent au fost depistate cazuri de ardere a miriştii aproape în toate raioanele republicii. La 12.08.08 suprafaţa afectată de incendii constituie cca. 1200 ha, iar prejudiciul cauzat resurselor de sol  se estimează la 300000 lei.

În toate cazurile depistate, inspectorii pentru ecologie au calculat prejudiciul cauzat resurselor de sol şi au întocmit procese-verbale, care sînt trimise în instanţele de judecată.                                                           Deoarece în majoritatea cazurilor este dificil de stabilit persoana vinovată, responsabilitatea totală o poartă beneficiarul sau deţinătorul de teren.                                                                                                                 Facem apel către organele administraţiei publice locale, conducătorii de unităţi agricole, populaţie, să renunţe la această practică dăunătoare, ce are consecinţe negative asupra mediului înconjurător.

 Rodica Negura

Printre numeroasele distrugeri şi pierderi aduse de războiul purtat între Rusia şi Georgia se numără şi incendiu devastator din Parcul Natural Borjomi-Kharaguali. Autorităţile Georgiene mai bine de 5 zile luptă cu flăcările, dar totul pare inutil.
Parcul Natural Borjomi-Kharaguali este primul parc naţional din zona de Caucaz, si prezintă o importanţă pentru biodiversitatea caucazului. Incendiul din ultimile zile a dus la distrugerea totala a unor suprafeţe împădurite cu specii endemice şi relicte, de asemenea au avut de suferit si fauna parcului.                            Din surse oficiale cnoaştem că până în prezent au fost distruse de flacări aproximativ 230 ha de pădure.

Se pare că am trăit experienţa neplăcută a multor războaie, dar ele nu au fost suficiente pentru a convinge personalităţile influente despre importanţa pacii. Această lecţie nu a fost învăţată nici de omul de rând. Acum când se vorbeste tot mai des despre Încălzirea Globală, când suntem invadaţi de produse artificiale, cînd suntem martorii cataclismelor “naturale” devastatoare, dar care de fapt au fost provocate de forţa umană indirect, tot continuăm să producem distrugeri mediului pe toate căile posibile, chear şi război.
Acest “conflict armat” lasă o amprentă adâncă atît pentru viitorul economic al societăţii civile din zonă, cât şi asupra mediului ambiant, care se va face simtit atunci când noi parcă v-om uita de aceste conflicte ….

Chem toate organizaţiile de mediu să ia atitudine vis-a-vis de această situaţie şi să luptăm pentru schimbarea ei.

Rodica Negură